Apariţia dulciurilor în Bucătăria românească

Bucătăria românească este denumirea pe care o poartă rezultatul sintetizării, în timp, a gusturilor şi obiceiurilor gastronomice specifice poporului român. Ea este diversă, cuprinde nenumărate obiceiuri şi tradiţii culinare, mâncăruri specifice, împreună cu obiceiuri provenite prin intersectarea culturii locale cu tradiţii ale altor popoare, cu care poporul român a intrat în contact de-a lungul istoriei. Prin intersectarea culturilor, bucătăria românească a fost influenţată de bucătăria balcanică, germană, sârbească, italiană, turcă, şi maghiară, dar nu numai, ştiut fiind faptul că diversitatea gusturilor şi rafinamentul preparatelor din toate ţările lumii sunt apreciate de marii cunoscători ai tradiţiilor popoarelor.

Prin fundamentul daco-roman, cultura gastronomică a poporului român a moştenit numeroase obiceiuri culinare: de la romani vine plăcinta, cuvânt care a păstrat sensul iniţial al termenului latin placenta, turcii au adus ciorba de perişoare, grecii musacaua, de la bulgari există o largă varietate de mâncăruri cu legume, cum ar fi zacusca, iar şniţelul vine de la austrieci. Unul dintre feluri de mâncare tipic româneşti este mămăliga.

După cum bine ştiţi, bucătăria romanească cuprinde atât bucate de zi cu zi, cât şi preparate speciale de sărbătoare. Poporul român, fiind creştin încă de la începuturile formării sale, are o bucătărie ce cuprinde numeroase bucate de praznic, rânduite în funcţie de anotimpul şi sărbatoarea pomenită. Bucatele româneşti sunt alcătuite atât din legume, cereale, uleiuri vegetale, lapte şi produse lactate, cât şi din carne şi subproduse din carne.

Dar pentru fiecare dintre noi, cum e şi în tradiţie, de altfel, un loc aparte îl au dulciurile, plăcintele, dulceţurile.

Dulciurile nu au o tradiţie îndelungată în bucătăria românească. De ce? Simplu: în trecut, oamenii se axau cu precădere asupra cultivării meiului, grâului şi orzului, din care preparau turte coapte în cuptor sau uscate la soare şi pâine; în general, meniurile erau bazate pe fierturi, iar dulcele era considerat un lux. O dată pentru că nu se găseau dulciuri sub forma celor din prezent şi pentru că veniturile erau canalizate spre strictul necesar.

Indiferent de influenţe, documentele dovedesc însă că meiul a fost cereala preferată a românului, până în urmă cu 200 de ani, când a fost înlocuit de porumb. Acesta a câştigat treptat teren, devenind din secolul al XVII-lea hrana de bază a românului. Aşa s-a născut probabil şi combinaţia, destul de reuşită de altfel, dintre mamaliguţă şi chiseliţa de prune sau cea de visine. Pentru că zahărul apare târziu în istoria civilizaţiei umane, locuitorii teritoriilor româneşti foloseau- ca şi grecii si romanii- mierea si nectarul florilor ca îndulcitor.

Cât despre creatorii acestor delicatese dulci, cofetarii români, aceştia au apărut în jurul anului 1700, ca urmaşi ai genovezilor de la Caffa, care ştiau să pregătească: “confetii”,”confetiones”, etc. În 1774 exista în Bucureşti un cofetar vestit- Gheorghe Cofetarul- iar prin 1823 a trăit cofetăreasa Paraschiva. Cele mai multe dulciuri pe care aceştia le preparau erau: baclavale, prăjituri zaharica albe, rosii, galbene şi sarailiile zăcute în ghiulsui (apă de trandafiri). Pentru meşteşugul lor ,cofetarii- “catastiful potensorilor din 1832, în număr de cincisprezece”- aduceau de peste hotare “coji de lămâie, de portocale, de naramze”, “chitre pentru dulceata” şi zahăr “maruntu praf” (C. C. Giurescu). Cu timpul meşteşugul a prins şi cofetarii s-au înmulţit, începând să împrumute şi altora din reţetele dulciurilor noastre. Ungurii au preluat de la noi cuvintele de dulceaţă şi prăjitură. Momentul de glorie al cofetăriei româneşti a fost marcat de apariţia Casei Capsa, înfiinţată de celebrul cofetar Grigore Capsa, cu studii înalte la Paris, fost elev al marelui Boissier. Toate reţetele realizate de Capsa erau rezultatul unui talent ieşit din comun şi a unei creativităţi pe masură. Grigore Capsa preia idei de la marii maeştri cofetari francezi şi crează produse inedite, cu ocazia unor evenimente speciale sau care purtau numele unor personalităţi importante din epocă. Aşa a apărut celebra prajitură Joffre, realizată cu prilejul vizitei în România a generalului Joffre sau “înghetata Rejeane”, dedicată unei actriţe franceze, care a susţinut cateva spectacole în Bucureşti.

Reţeta prăjiturii “Battenberg”datează din anul 1884, când s-a servit pentru prima dată la nunta nepoatei reginei Victoria, prinţesa Victoria de Hessee-Darmstadt cu prinţul Louis de Battenberg. Prăjitura”Battenberg”, galbenă şi roz, acoperită de marţipan, a fost special creată pentru cununia acestora, dar, pe urmă, a devenit prajitura favorită a britanicilor, mai ales însoţită de o ceşcuţă cu ceai.

Prinţii Battenberg, dupa cel de-al Doilea Război Mondial, au primit cetăţenie engleză şi şi-au schimbat numele în Mountbatten (Battenberg fiind german). Actualul soţ al reginei Elisabeta a II-a, prinţul Filip, e urmaş al familiei Mountbatten. Originalitatea acestui desert britanic constă în aspectul ei. Atunci când este tăiat, dispunerea celor doua culori seamană cu modelul unei table de şah. Cele doua secţiuni colorate se obţin prin colorarea aluatului jumătate în galben şi jumătate în roz şi se lipesc apoi cu gem, glazura sau crema, pentru a forma o singură prajitura. Pentru a respecta tradiţia, se acoperă în final cu marţipan. Cele două culori pot schimba însă, iar în locul marţipanului se foloseşte, deseori, o pastă de migdale. Oricum, unii critici susţin că acest model bicolor a fost creat pentru a imita efectul marmorat al multor prajituri germane.

Mai târziu, în 1930, în România ia naştere prima fabrică de ciocolată, ce exporta bomboane după reţetele renumitei „Case Capşa”. Specialiştii faimoasei cofetării au dezvăluit ulterior câteva dintre celebrele reţete de bomboane şi prăjituri pe bază de ciocolată, păstrate de-a lungul timpului.

Scris de Loredana Piscoi

This entry was posted in Cu și despre cultură. Bookmark the permalink.

Leave a Reply