Despre filmele noir

Prin filmul noir se înţelege termenul cinematografic în care se înscriu dramele şi filmele despre crimă hollywoodiene, cu o atmosferă stilizată specifică. Perioada culminantă a acestora au reprezentat-o anii 1940, dezvoltându-se până spre anii 1950. Ceea ce face filmul noir special este modalitatea prin care sunt centrate luminile pe anumite obiecte sau asupra personajelor. Această lumină specială este denumită în termen englezesc low key lighting, care accentuează anumite părţi ale feţei, de exemplu, în timp ce altele se află în umbră sau semi-umbră. De obicei, în aceste filme erau folosite aceste lumini în alb şi negru, specifice acelei perioade. Termenul derivă din franţuzescul „noir” care înseamnă „film negru” şi a fost prima dată folosit în filmele hollywoodiene de către critical francez Nino Frank în 1946. Mulţi dintre cinefilii din acea perioadă nu au recunoscut acest stil abordat pe marile ecrane. Abia după anii 1970 a fost adoptat termenul specific, până atunci aceste filme stilizate fiind cunoscute sub numele de melodrame.

Acest curent cinematografic este construit pe aşa numitele cărţi literare hard-boiled detective stories, care sunt publicate fie în categoria de pulp fiction, fie sub semnătura autorilor James M. Cain sau Raymond Chandler. Termenul de film noir a fost îndelung dezbătut dacă poate fi numit un gen sau doar un curent. Noir-ul este asociat cu o plasare cinematografică urbană, dar în multe filme am observat că acţiunea ia loc în oraşele mici şi necunoscute, suburbii sau chiar zone rurale. Caracteristicile filmului noir au fost influenţate de expresionismul german, care a reprezentat o mişcare artistică din perioada anilor 1910-1920. Din cauza creşterii puterii naziste, mulţi artişti din această mişcare au fost determinaţi să emigreze. Primul film noir apărut a fost a lui Fritz Lang intitulat „M”, în 1931, ce a avut elemente noir şi în care protagonistul era un infractor. A reprezentat unul dintre filmele majore ale acelei vremi care a inclus caracteristici vizuale noir cu o poveste specifică. Fritz Lang a fost împuşcat la scurt timp înainte să emigreze din Germania. Regizori precum Lang, Robert Siodmak şi Michael Curtiz au adus pe ecran acest stil urban sumbru cu tente psihologice şi compoziţii vizuale dramatice. Alte filme din această perioadă le presupune „20,000 Years in Sing Sing” (1932) şi „Private Detective 62” (1933).
De asemenea, stilul noir s-a extins şi în filmele horror, filme precum Dracula (1931), „The Mummy” (1932) şi „The Black Cat” (1934). Filmul horror care vine cel mai aproape de stilul noir este cel al lui James Whale, „The Invisible Man”.

Printre filmele noir consacrate se numără „The third man”, „Sunset Blvd.”, „Double Indemnity”, „Gilda” , „Vertigo”, „Notorious” sau „The malted falcon”. Elementele caracteristice ale acestor filme sunt determinate în special de infracţiune- de obicei crima- iar motivul principal este gelozia sau invidia. În rezolvarea cazului vine mereu un „ochi privat”, care de regulă este un detectiv sau un amator, un personaj care caută dreptatea şi elucidarea misterului. În alte poveşti, protagoniştii pot fi implicaţi în conspiraţii de crimă care presupun relaţii de adulter. Falsele suspiciuni şi acuzaţiile de crimă, precum trădările, sunt frecvente în astfel de filme. Ceea ce face din filmul noir interesant şi special sunt tocmai aceste efecte sumbre care dau o adiere de mister şi de erotic filmului, care face din filmul respectiv unul artistic, din punct de vedere cinematografic. Filmul noir se face prezent şi în era modernă, în filmele precum „Blade Runner” (1982), „Twelve Monkeys” (1995), „Sin City” (2005), „Minority Report” (2002), „Gattaca” (1997).

Scris de Ticuşan Larisa

This entry was posted in Film. Bookmark the permalink.

Leave a Reply