Evadare…

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să evadezi?!

Aşa…pur şi simplu, fără explicaţii, fără încercări de-a te face să renunţi…fără regrete! Îţi iei valiza şi începi să împachetezi…lucruri elementare. Urci în maşină, închizi telefonul şi porneşti spre nicăieri, ca să ajungi oriunde e mai bine decât în locul în care te afli.Hm, ciudat…oare nu ai avea remuşcări? Oare nu te-ar interesa dacă cei dragi se gândesc la tine, îşi fac griji, te caută?! Pentru un moment, iluzia evadării se îndepărtează de tine şi parcă te-ai întoarce… dar oare ce-or să spună cei dragi, oamenii aceia care şi-au făcut griji pentru tine, care s-au gândit, care te-au căutat?! Nu, nu te poţi întoarce, continui căutarea sinelui, cauţi să te regăseşti, să-ţi regăseşti liniştea şi pacea interioară… dar oare poţi s-o găseşti când ai lăsat în urma ta prea multe întrebări fără răspunsuri, prea multe suflete rănite?! Într-un moment de indiferenţă împletită cu o stare de vinovăţie, oprelti, tragi pe dreapta şi analizezi…Ce te face nefericit? Ce-ţi îngrădeşte libertatea? Ce nu-ţi ajunge şi ce speri să găseşti în această căutare? La un moment dat realizezi că nu eşti un egoist, că nu poţi lăsa lucrurile nerezolvate, că ai suficient bun simţ să dai explicaţii oamenilor care cred în tine…şi da, realizezi că evadarea nu este soluţia…

„ Lumea nu-i decât un Nicăieri universal. De aceea n-ai unde să te duci niciodata…”
(Emil Cioran)

Scris de Cristina Olisevschi

This entry was posted in Cu și despre cultură. Bookmark the permalink.

Leave a Reply