Interviu cu Răzvan Usineviciu

Hello, fellas, acest interviu este primul din seria ”Undergound-ul Clujean”, care este o serie special dedicată artiștilor pe care îi cunoaștem de pe scena locală, dar nu și din interior.

Prima interacțiune pe care am avut-o eu cu Times of Need a fost în anul 2014 la festivalul clujean ”We are rocking the city„ care a avut loc în Piața Unirii, şi am rămas plăcut surprins de sound-ul foarte curat și de backbone-ul trupei înca de la prima piesă. După concert, ca orice băiețel cu vise mari, m-am dus în spatele scenei să încerc să primesc un autograf de la trupe, iar Răzvan m-a primit cu brațele deschise. Inițial, după ce s-a anunțat line-up-ul festivalului, eram curios de cum sună trupele, așa că am început stalkereala pe rețelele sociale și pe Youtube. Nu m-a lăsat inima să nu share-uiesc și sa încerc să promovez cât de mult puteam la vremea aceea trupele pe care le adoram, iar Times of Need era, este și va fi una dintre ele. După share-uri și share-uri ale pieselor trupei, Răzvan m-a recunoscut în momentul în care am ajuns în spatele scenei, pornind, astfel, o prietenie tare faină și mi-a arătat faptul că în comunitatea rock există o legătură specială între oameni.

Vă las în continuare cu Răzvan Usineviciu, lectură plăcută!

Răzvan: Salut, Mihai! Pentru cititorii tăi, eu sunt Răzvan Usineviciu, vocalist în trupa de rock Times of Need.

Mihai: Care a fost primul tău contact cu muzica?

Răzvan: Țin minte că de la începutul anilor ‘90 ai mei aveau acasă un pick-up și o grămadă de viniluri contrafăcute aduse din Rusia. Cele mai multe discuri erau cel puțin dezamăgitoare din punct de vedere al calității muzicale, dar printre ele am găsit și câțiva artiști de clasă: Michael Jackson, Phil Collins, The Beatles, Elton John, Deep Purple sau Smokie cu care mi-am petrecut copilăria. Mama mea îmi cumpărase și niște discuri cu povești pentru copii și nu înțelegea de ce eu prefer să ascult aceleași câteva discuri cu muzică la nesfârșit, dar acest lucru a devenit destul de evident ceva mai târziu. Cu metalul m-am împrietenit mult mai târziu, și, de fiecare dată, după o zi mai grea mă relaxez ascultând artiștii care mi-au colorat copilăria.

Mihai: Au avut părinții un rol important în începerea carierei tale de muzician?

Răzvan: (râde) Sincer, nu prea. Ţin minte doar că ai mei voiau să mă dea la chitară prin clasa a cincea dar din cauza unui motiv pe care nu-l înțeleg nici acum, am refuzat, lucru pe care sincer îl regret până în ziua de azi, dar n-ai ce să faci, kids will be kids. Probabil că eram mai interesat de fete și de bătut mingea în perioada aia. Odată ce treaba cu muzica a devenit serioasă, țin minte că ai mei au venit la un concert de-al meu în perioada în care cântăm cu o trupă de evenimente, au fost plăcut impresionați și atunci m-au ajutat să-mi cumpăr o chitară și un microfon decent, lucru pentru care le voi rămâne întotdeauna recunoscător.

Mihai: Care a fost cel mai dificil obstacol de depășit în drumul tău de până acum?

Răzvan: Cel mai greu mi se pare să lucrezi cu oamenii… Și în ziua de azi îmi e greu să înțeleg cum cineva se poate apuca de muzică doar pentru bani sau faimă, sau femei, sau naiba știe ce altceva în loc să o facă din pură pasiune. Majoritatea muzicienilor pe care i-am cunoscut, mai ales în rock-ul clujean, tratează chestia asta cu prea multă lejeritate. Se muncește puțin și așteptările sunt mult prea mari într-un timp prea scurt. E greu să-ți convingi colegii să aibă răbdare, să fie harnici și să investească bani în trupă, atâta timp cât la noi în țară nu există industrie muzicală.

Mihai: Cum a început povestea Times of Need?

Răzvan: În 2013 eram în al treilea an de cântat cu o trupă de evenimente. Nu îmi plăcea deloc să fac asta, dar o tratăm ca mersul la serviciu, și banii erau destul de ok. Însă întotdeauna îmi dorisem să am o trupă serioasă de rock. De la un moment dat, prin iulie, am primit un telefon de la un prieten muzician care cânta la tobe la un proiect tribut Skid Row, împreună cu un chitarist și un basist, proiect care nu se prea mișca din loc. Mi-a povestit de chitarist, care are niște piese proprii și că ar avea nevoie de un vocal cu care să le încerce. Pentru că motto-ul meu este: “ La o repetiție mă duc cu oricine, oricând, la a doua, mai vedem” am acceptat, și de la primul jam session am simțit că era ceva special acolo. Nu mai auzisem până acum în fața mea un chitarist și un basist care să cânte așa, exact cum simțeam în capul meu că ar trebui să sune. În scurt timp am fost nevoiți să schimbăm toboșarul, și cu noua formulă am avut primul concert foarte repede, atât de repede încât cu o săptămână înainte nu avem destule piese ca să umplem timpul care ne era alocat în festivalul respectiv. Prima impresie din partea tuturor a fost bună, stilul ne plăcea mult și am decis să continuăm. Între timp, s-au întâmplat multe: zeci de concerte, un disc scos, două videoclipuri și multe probleme de componență, dar acum, în 2018, ni s-a alăturat Ricco, fostul toboșar Truda, care ne face să sunăm mai bine că niciodată.

Mihai: Un sfat pentru muzicienii la început de drum?

Răzvan: Furați meserie! La început furați de la toți! Așa fac toți muzicienii de foarte mult timp și încet, încet, după un proces de maturizare muzicală vă veți crea un sound și o personalitate proprie. Exersați cât de mult posibil, cât mai devreme, cât timp încă sunteți tineri. După 30 de ani omul învață mai greu și viața stă de multe ori în calea studiului. Dacă tocmai v-ați format o trupă, aveți răbdare. Stați mult în sala de repetiții și învățați să vă ascultați unul pe celălalt. Nu vă certați de la prostii și să vă reamintiți tot timpul unul celuilalt motivul pentru care v-ați apucat de treaba asta. Nu în ultimul rând, visați! Visați la stadioane pline, săli polivalente, festivaluri, public numeros și așa mai departe. Cu multă muncă, încăpățânare și răbdare, există o posibilitate reală să se ajungă și acolo.

This entry was posted in Interviuri culturale. Bookmark the permalink.

Leave a Reply