Masca lui Don Quijote

Operăm atât de des cu termeni ce ne sunt, de fapt, străini. Ne mândrim că ştim ce e aceea libertate, că ne cunoaştem drepturile, că ştim ce e just. Şi totuşi, zi de zi ne plângem că ne simţim încorsetaţi, încercăm cu disperare să ne eliberăm de cămaşa de forţă în care societatea ne îmbracă zilnic. Încercăm să evadăm. Cu toţii ajungem să ne zbatem, mai devreme sau mai târziu.
Trăim într-o lume ce îşi proclamă libertatea de expresie, îşi cere propria identitate şi se mistuie în încercarea de a fi diferită de celelalte epoci. Şi ajunge exact de unde a plecat. Toată agitaţia noastră şi sforţarea de a sublima strigătele eurilor închise în aceste corpuri, ce dansează mecanizat, după cum dictează tehnologia şi ritmul prea alert al vieţii contemporane, m-a dus cu gândul la un personaj controversat al literaturii. Unul despre a cărui semnificaţie oamenii s-au chinuit ani de-a rândul să-i găsească licărirea de sens, precum şi noi încercăm să o găsim pe a noastră. Pentru unii e un nebun, un singuratic atins de sărutul bătrâneţii, ce a pornit, lipsit de viziune, într-o călătorie absurdă. Pentru alţii, însă, e un erou ce a pornit în lupta pentru idealul său. Acesta este Don Quijote. Un personaj atipic pentru unii cititori, dar care mă face să privesc din ce în ce mai mult în jurul meu şi să cred că pe cât de străin ne-ar putea părea la prima vedere, pe atât de aproape de mentalul nostru poate ajunge, în momentul în care îi descoperi esenţa.
În efortul de a ne proclama libertatea, suntem exact ca şi acest bătrân excentric. Ne minţim în continuu, spunându-ne că noi suntem cei diferiţi. Noi nu acţionăm precum ceilalţi şi nu ne lăsăm influenţaţi, fiind ferm convinşi că avem minţi libere şi deschise. Oare aşa să fie? Libertatea aceasta de care suntem atât de siguri, este una ce ne permite să ne arătăm adevărata natură sau este doar un paravan pentru un mecanism extrem de rigid, în care suntem nişte rotiţe extrem de bine plasate? O răbufnire sau refuzul de a ne conforma cerinţelor societăţii ar fi privite întocmai precum revolta lui Don Quijote. Şi dacă nu arătăm în exterior nemulţumirea ce ne macină, furia dinăuntru se adună şi ne face să ne întrebăm de absurdul acestei vieţi.

De câte ori nu ne-am auzit spunând: „nu e corect să nu existe echitate între toţi oamenii” sau „trebuie schimbate regulile după care funcţionează societatea noastră”. Ne trezim goi şi vulnerabili în faţa nedreptăţilor ce cupează din imaginea utopică de libertate în care ne dorim atât de mult să credem. Constrângerile socio-culturale există şi ne obligă să ne încadrăm în tiparul impus de ele. Cu tot entuziasmul de care am dispune, normele noastre culturale ne determină să ne identificăm cu cei asemeni nouă, iar societatea ne impinge să muncim şi să ne raliem la mecanismul general, ce poate supravieţui doar prin aportul nostru şi câştigul financiar. Nu ne mai e deloc străină expresia “te lupţi cu morile de vânt”, atât de plastic creionată de Cervantes în cartea lui. Avem o flacără interioară ce ne împinge, din nou şi din nou, să ne răsculăm, să vrem să mai schimbăm o piatră în temelia lumii în care trăim, să fim inevitabil doborâţi, iar apoi, deznădăjduiţi ne întrebăm de ce mai încercăm, ne reculegem şi, absurd sau nu, o luăm de la capăt.
Cum ne-am putea raporta atunci la ideea de destin? Să fie oare veşnica încercare de a obţine stropul de libertate autentică ceea ce ne defineşte traiectoria? Sau trebuie ca fiecare din noi să treacă prin focurile unei revoluţii interioare şi să pornească în acea aventură în care s-a înscris şi Don Quijote? Curentul globalizării ne împinge înspre o „cultură a liberului arbitru”. Putem alege ce identitate să ne asumăm şi cum să acţionăm. Dar, tocmai posibilitatea de a acţiona după bunul plac ne aruncă într-un paradox. Ne înghesuim atât de tare să ne diferenţiem unii de ceilalţi, încât, la un moment dat, convergem înspre acelaşi punct. Şi ajungem să urmăm aceiaşi paşi şi să ne închinăm în faţa aceloraşi reguli. Libertatea ajunge să fie instrumentul perfect pentru omogenizarea imaginii şi mentalităţilor noastre.
Nu pledez pentru schimbări radicale şi nu încerc să critic progresul la care încercăm cu toţii să aspirăm. Condiţia noastră actuală ne împinge să ne conformăm mai repede unor lucruri, din lipsă de timp, probabil. Libertatea poate fi privită de la foarte multe ferestre şi nu are aceeaşi gravură pentru toţi. Generaţiile viitoare vor percepe cu siguranţă altfel toate aceste fenomene şi poate îşi vor pune aceeaşi problemă, poate nu.
Deocamdată, singurul lucru pe care îl voi face va fi să-l “repun în drepturi” pe Don Quijote şi să-i ofer locul bine-meritat în tabloul contemporan, cu toate că înainte poate m-aş fi ferit. E un alter ego al nostru, fie că ne place sau nu şi din când în când, silueta sa îşi va mai face simţită prezenţa, atunci când libertatea noastră mai atârnă în elicea unor mori de vânt.

Scris de Maria Mustăţea

This entry was posted in Carte. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *