Nu vezi că stai în braţele mele, orbule?

de Radu Bogdan

Era o zi de decembrie, afară era alb. Căldura din casa începea să mă adoarmă și nu îmi mai puteam ține ochii pe foaie. Telefonul a sunat și m-am trezit din moțăială – vocea unei prietene care mă ruga să nu o las singură, să meargă singură la teatru. “Bine, bine, nu te las să mergi singură”, i-am spus eu, apoi o întreb când e această piesă. Răspunsul a venit rapid și cu încredere: “în 25 de minute, eu mi-am luat bilet, nu ți-am luat și ție, dar te descurci tu, nu mă lăsa singură”. Oare numai eu am impresia că nu era prima dată când auzeam ceva de genul ăsta? Cum am ajuns, cum nu mi-am luat bilet și am mituit-o pe tanti de la intrare și cum am stat în spatele prietenei mele toată piesa fără ca ea să știe sunt lucruri care nu merită povestite; trebuie încercate.

După câteva minute de întârziere, domnul Anton Tauf ne aduce la cunoștință că, peste o zi, se împlinesc 29 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu. Ne mai aduce la cunoștință că l-a cunoscut personal pe acest om „a cărui valoare nu o poate exprima în cuvinte” și ne-a reamintit că Nichita a fost nominalizat pentru premiul Nobel. Domnul Tauf ne-a povestit apoi câteva întâmplări cu Nichita, întâmplări din copilăria sa, cum a început să iubească… poezia. Publicul parcă nu respira. Nici nu știam dacă piesa începuse sau nu, luminile erau aprinse, oamenii erau împietriți pe scaunele lor. Au urmat două înregistrari cu fosta soție și un alt prieten al marelui scriitor. Momentul a fost de o sensibilitate enormă; ascultam niște înregistrări la boxe și nu îmi venea să cred că eram paralizat și atunci am început să realizez că nu eram singurul în această situație. Brusc, luminile s-au stins și cred că a început piesa de teatru; cred că am auzit niște poezii și o cascadă de vin îmi închipuiam. Aș fi vrut ca domnul Tauf să continue povestirile sale alături de Nichita. Aș fi vrut ca Nichita să continue povestirile sale…

Regia, scenografia şi selecţia muzicală: Anton Tauf

This entry was posted in Teatru. Bookmark the permalink.

Leave a Reply