Mon oncle d’Amerique: scene din psihologia cinematografică

Poate că omul consideră înalt pur și simplu ceea ce este mai dificil și mândria sa este doar un narcisism crescut prin conștiința unei dificultăți biruite. Sigmund Freud

Una dintre marile descoperiri pe care am făcut-o la mediateca Institutului Francez din Cluj a fost o carte scrisă de Ingmar Bergman, omul obișnuit să se exprime prin imagine și mișcare, dar nu prin scris. Laterna Magica cuprinde mărturisiri ale acestuia din viața personală și cea de regizor. Vorbind despre cinema, îi lăuda pe Kurasawa și Tarkovski pentru că au reușit să facă filme fluide, care prind în imagine procesul gândirii și, ce e mai important, visele. ”Le cinéma autant que rêve, le cinéma autant que musique” sunt cuvintele marelui regizor, prin prisma cărora, la fel ca printr-o lanternă magică, am început să văd, să simt și să diger cinematografie.

Nu toate filmele sunt un tunel al visurilor, dimpotrivă, frumusețea poate fi găsită și în filmele seci, sceptice, naturaliste sau în cele care a reușit combinația vis – realitate și, de după micul ecran, s-a creat senzația de vis realizabil.

Din categoria filmelor marca Resnais, am mai văzut Hiroshima mon amour, povestea unei franțuzoaice care se îndrăgostește de un japonez. Încărcat de lirism, acesta se înscrie în categoria filmelor care te fac să plonjezi într-o lume de vis, dureroasă, dar poetică. Spre deosebire de acesta, Mon oncle d’Amerique pare mai degrabă un studiu de caz psihologic redat într-o manieră artistică: un mod de a analiza acțiunile din viață, din prisma instinctelor primare și a modului în care sistemul nervos reacționează la anumite situații-problemă.

Filmul nu este destinat unui public larg. Scenele artistice alternează cu cele din filme vechi cu Danielle Darieux, Jean Marais și Jean Gabin, de altfel, foarte intense emoțional. Totodată, sunt inserate scene rupte parcă dintr-un documentar în care profesorul Henri Laborit explică, apelând la psihologia comportamentală, acțiunea sau inacțiunea celor trei protagoniști în situații de criză. Trei istorii de viață diferite, fiecare personaj provenit dintr-un mediu diferit, dar reacțiile acestora sunt asemănătoare: nu se confruntă adesea cu problema, ci fug de ea, la fel cum șoarecii de laborator fug printr-o portiță de șocul electric la care sunt expuși; acționează adesea doar pentru că sistemul nervos e făcut să elaboreze reacții, chiar dacă aceste răspunsuri nu sunt necesare și nu schimbă nimic. În fine, René, Janine și Jean, poate uneori la nivel inconștient,și uneori cu o încăpățânare copilărească, îl așteaptă pe unchiul din America, de care nu au auzit, dar care poate, într-un viitor incert și improbabil, le va aduce adevărata fericire și împlinire. Unchiul din America este o metaforă aici, e ca și cum ai zice, printr-o expresie populară: ”a căuta copite de cai morți”, în loc de a profita de prezent și ceea ce oferă el, de a înfrunta o anumită problemă, și nu de a fugi de ea.

Îmi plac mult filmele intelectualizate. Mon oncle d’Amerique mi-a oferit o portiță deschisă spre psihologie la fel ca și șoricelului supus șocului electric pentru a se salva. O psihologie cinematografică, pe care mulți nu ar putea să o înțeleagă. E nevoie de pregătire pentru a urmări un astfel de film, pentru a-l înțelege și, ce e mai important, pentru a putea aplica simplele principii pe care le exemplifică într-un mod artistic și cu o muzică clasică la fel de sugestivă.

Scris de Cătălina Brînza

This entry was posted in Film. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *