En puntas…pe muchie de cuţit

Scurt-metraj realizat de Javier Pérez

Se cheamă a 7-a artă, iar de câţiva ani încoace, prinde diferite forme. Nu mai e vorba doar de o acţiune derulată în vreo 120 de minute, ci poate fi şi în 6, în 29 sau mai mult. Iar fiecare minut, are parte de încărcătura emoţională pe care o doreşte regizorul. Desigur, acestea nu se mai numesc filme, ci scurt-metraje. Iar de un număr de ani, au devenit o artă, datorită expresivităţii şi a mesajului pe care le conţin.

Ca orice alt tip, sunt nevoite să aibă un mesaj şi o acţiune – chiar dacă nu vorbim de împuşcături sau de lupte cu monştri ireali, ci doar de un dans…mai straniu. De exemplu, despre o tehnică din balet, numită en pointe, realizată pe cuţite. Pe vârful unui pian. De către un suflet real, cu un echilibru perfect. Ar fi artă?

Scurt-metrajul a fost realizat de către Javier Pérez, iar ca personaj principal, e balerina Amélie Ségarra, într-un teatru gol, dar totuşi învăluit într-o lumină caldă. Şi totuşi, ce vrea domnul acesta să ne transmită? Ce poate fi atât de palpitant în faptul că o balerină era pe punctul să-şi rupă gleznele, dar mai ales să-şi rupă gâtul? Cum poate fi numită artă, această goană nebună spre moarte?

Ei bine…reprezintă fragilitatea lucrurilor. Balerina e doar o altă fiinţă normală, care încearcă să atingă perfecţiunea într-o artă, am putea spune. Ea se chinuie, se chinuie, cu toate că riscul de a cădea şi de a nu mai fi capabilă să facă ceva, e enorm. Se luptă cu durerea, cu teama, cu lamele tăioase, care zgârie placajul pianului.

Cu toate că se află într-o sală de teatru, ea este, de fap,t singură. Nimeni nu o ajută. Nimeni nu-i va întinde o mână, să-şi menţină echilibrul. Şi-a ales această cale, e timpul să o înfrunte.

Şi putem observa, cum îşi menţine echilibrul. Cum, în pofida faptului că poate ceea ce face ea este în van şi nimeni nu va înţelege, nu cade. Refuză să fie înfrântă de iluzia luminii arămii şi de muzica dramatică a cutiuţei. Va încerca şi se va lupta, până când va cădea extenuată. Perfecţionismul nu e doar o iluzie, ci poate fi realitate.

Într-un final, când cortina se lasă încet, iar extenuarea îşi face loc printre mădulare, nu se lasă înfrântă, dar…cedează. Cade. Dar nu în acel mod tragic, în care ajunge să se vătămeze, ci cu graţie. A reuşit.

Scris de Bianca Gângă

This entry was posted in Film. Bookmark the permalink.

Leave a Reply