Relaţia profi-cărţi. Mit sau realitate?

Nu vreau să mă pronunț pentru elevii/studenții din alte țări, dar aici, în România, există o lungă istorie privind lectura obligatorie din anii școlărești/studențești, dată de profesorii de română, în general, cum că e foarte plictisitoare, nu înveți lucruri noi și chiar „nu-și are rostul”. Și această istorie e trasmisă din generație în generație, bineînțeles trecând și eu prin acea perioadă în care încercam orice tips&tricks doar doar de nu adormeam când citeam despre dragostea lui Felix pentru Otilia sau cum Moromete nu voia să-l dea pe cel mai mic dintre băieți la școală. Ascultam fascinată cum „cei mari” spuneau că profii ne dau aceste lecturi plictisitoare pentru că nu își doresc să avem o vacanță de vară liniștită și astfel, cine nu citea toooată lista de lecturi, primea note mici anul următor…amuzant este că la rândul meu și eu am fost una dintre „cei mari” și spuneam povești, care mai de care înflorite.
Am trecut prin doisprezece ani și un pic de studiu pentru a putea realiza cât de tare mi-au plăcut toate acele cărți „învechite”, pe care atunci când le deschideam emanau un miros care mă îmbăta pur și simplu și mi-am dat seama că n-au fost plictisitoare deloc, atâta timp cât am reținut destule informații din fiecare după atâția ani, eu zic că și-au atins țelul.
Revenind la subiectul principal, vreau să spulber acest mit, printr-un exemplu personal. Primul an de facultate, seminarul Elaborarea lucrărilor științifice, tema finală pentru această materie fiind recenzia unei cărți. A fost momentul în care urma să descopăr o carte care îmi va schimba mai târziu viziunea despre comportamentul oamenilor. La acel moment, nu știu ce m-a impresionat mai tare, faptul că acea carte reprezenta fundația serialului Lie to me, pe care-l adoram, sau faptul că o profesoară putea recomanda o astfel de carte, în condițiile în care eu încă credeam că la școlă se recomandă doar cărți plictisitoare.
Am citit cartea Emoții date pe față de Paul Ekman, de fapt, ca sa fiu sinceră, am savurat-o. Este o carte care se citește ușor și pentru care îți faci timp oricât de ocupat ai fi. Mereu am fost pasionată de orice reprezintă studiul corpului uman, dar nu m-am considerat capabilă să pot pune în practică astfel de studii. Ei bine, în această carte sunt reprezentate și descrise atât de bine emoțiile si gesturile oamenilor, încât am început să fiu mult mai atentă pe stradă la oameni, atunci când vorbesc la telefon sau vorbesc cu partenerul lor. Am început să mă uit atât de insistent la mișcările unui om atunci când vorbea cu mine, doar din dorința de a vedea dacă este sincer sau nu. Sunt conștientă că e nevoie de ani de cercetare pentru a putea cunoaște fiecare expresie si micro-expresie, dar cele „basic”, să le spun așa, pot să le recunosc destul de ușor în prezent datorită unei lecturi.
Nu doresc să fac din nou recenzie asupra acestei cărți, ceea ce vreau să scot în evidență este faptul că, în cultura noastră, mereu suntem sceptici cu privire la cărți, la cărțile primite în școală. Credem că tot ce este recomandat de către un profesor este plictisitor și nu ne spune nimic la momentul respectiv. Este foarte adevărat proverbul „omul cât trăiește-nvață”; așa am învățat și eu că nu e bine să mă îndoiesc de orice lucru nou, să fiu deschisă spre noi oportunități și să am încredere că acești oameni au totuși o pregătire și când recomandă ceva, știu ei bine ce recomandă.
Așa că da, relația dintre profesori și cărți clar este un mit, profesorii știu să recomande cărți care poate la momentul de față nu-ți spun mare lucru, dar în timp te gândești la unele informații din acele cărți și realizezi că involuntar aplici lecții învățate de acolo. Îmi doresc ca literatura noastră să fie mai bine dezvoltată și îmi doresc ca fiecare om să aibă ocazia cel puțin odată-n viață să citească o carte la recomandarea unui profesor.

Miruna Matei

This entry was posted in Carte. Bookmark the permalink.

Leave a Reply