Steaua fără nume

de Teodor Giulia

Acum câteva zile, am avut ocazia de a vedea piesa de teatru „Steaua fără nume”, a lui Mihail Sebastian, în interpretarea actorilor Teatrului Național Lucian Blaga Cluj-Napoca. Piesa a fost denumită iniţial de autor „Ursa Mare”, avînd premiera la Teatrul Alhambra din Bucureşti, la 1 martie 1944. Piesa în sine este un fel de mix între comedie și dramă, destul de bine îmbinate astfel încât să stârnească, alternativ, râsul și plânsul.

Acțiunea este situată într-un târg de provincie, în primăvara anilor ’30, subiectul fiind axat pe tema intelectualului de la țară, având condiția unui geniu neînțeles, prezentat în paralel cu alte două categorii de oameni: unii care nu sunt capabili să înțeleagă profilul lui de geniu și cei care, în cele din urma, îl înțeleg, dar sunt depășiți de condiția lui.

Judecând după public, se poate spune că piesa are efecte neobișnuite (sau hai sa spunem deosebite), anumite scene stârnind reacții opuse în rândul spectatorilor, unii râzând cu foc, în timp ce alții privind melancolici, dezamăgiti (nu de piesă, ci de cât de bine reprezintă ea viața) și viceversa. Prin urmare, judecând după reacții, piesa are o construcție paralelă, ceea ce îi dă un farmec extraordinar.

Astfel, povestea este următoarea: profesorul de astronomie Marin Miroiu (un om extrem de dedicat și foarte pasionat de munca și preocupările lui), a descoperit o stea necunoscută, ceea ce l-a determinat să comande o carte de astronomie foarte scumpă (de aproximativ 22 de mii de lei) și foarte veche, tipărită în Uppsala (o universitate suedeză), în secolul al XIX-lea, pentru a afla dacă acea stea are, sau nu, un nume.

În paralel, o domnișoară foarte cochetă din București, suflet rebel și însetat de pasiune, după cum se dovedește a fi, neavând bilet de călătorie, este dată jos din tren în gara micului târg de provincie și, printr-un concurs de împrejurări, deoarece nu avea unde să doarmă, ajunge acasă la profesor. Cei doi au parte de o pasiune pură, izvorâtă din descoperirea fericirii sincere și simple a oamenilor care se descoperă reciproc și sunt fermecați. Aceasta se dezvoltă în ciuda intervenției neașteptate a “domnișoarei” Cucu, profesoara de chimie, o femeie disperată în cele mai mici detalii, peste patruzeci de ani, neîmplinită și frustrată, care vine acasă la profesor însoțită de profesorul de muzica Udrea (un tip destul de haios, compozitor, a compus o simfonie în Mi bemol în patru părți dar pe care nu vrea să o cânte nimeni, zice el). Domnișoara Cucu vine, deci, în miez de noapte, doar pentru lămurirea unor probleme irelevante sau care nu o privesc (de genul: – „Ce carte ai luat de 22,000 de lei? Și de ce?”). Scena este extraordinară, redă foarte bine frustrările „domnișoarei”, paralel expuse cu genialitatea și răspunsurile foarte simple și de neînțeles ale lui Marin.

A doua sau a treia zi după sosirea Monei, apare și un tip elegant (pe nume Grig), plin de bani, conducând o mașină, care, deși se diferențiaza prin atitudine de domnișoara Cucu (cei 2 impart o scenă extraordinar de comică – unde cele două categorii de public se întâlnesc în hohote de râs), se aseamănă cu ea aparținând primei categorii de oameni despre care vorbeam mai sus: cei care nu sunt capabili să înțeleagă condiția de geniu, orbiți fiind de preocupări superficiale, cum sunt banii sau faima). Mona era defapt într-o relație destul de veche cu noul venit, însă, plictisită de lucruri scumpe și flori aduse din străinătate, a ajuns aici în micul univers al lui Marin, care se dovedește a fi infinit în momentul în care i se prezintă stelele, constelațiile, sau astrologi cunoscuți. Profesorului îi este prezentat Grig cu titlul de „frate”. Discuțiile celor doi sunt presărate de umor și ironii fine (una dintre cele mai interesante conversații decurge cam așa: „- Eu sunt de acord să vă luați, dar aș vrea să știu despre Dumneavoastră. Ce salariu aveți? 10 000 de lei?- 11 224 de lei. – Asta da, asta face diferența. Îi ajung cam o zi…”

În final, respectivul o convinge pe Mona să meargă acasă în București, foarte ironic povestindu-i despre cum ar putea arăta viața ei aici în „văgăuna” asta.
Revenind la tema demiurgului, viața profesorului este luminată pentru scurt timp de această femeie frumoasă și pasională, ca o stea. Fără nume. Singura diferență era că acum steaua lui primise un nume: Mona (Mona îndeplinea toate condițiile de nume de stea).

Interpretarea a fost extraodinară și haioasă și nici nu am observat când a trecut piesa, pentru că în final mi-a luat destul de mult timp să îmi dau seama că piesa se terminase. Foarte puține interpretări te lasă cu sentimentul ăsta și la foarte puține piese de teatru vezi un public împărțit în două: unii care aplaudă frenetic și sunt fericiți, iar alții care se ridică în picioare în semn de respect și considerație pentru actori și plâng, răvășiți de interpretare. Aș putea pur și simplu să vă divulg și din originalitatea finalului dar poate nu v-aș mai stârni curiozitatea, de aceea vă recomand să o vizionați pe seară, înainte de a merge la o plimbare.

Scenariul, regia şi ilustraţia muzicală: Visarion Alexa
Decorul şi costumele: Adriana Grand
Asistenţă regie: Leta Popescu
Distribuţia: Ramona Dumitrean, Matei Rotaru, Ovidiu Crişan, Dragoş Pop, Romina Merei, Emanuel Petran, Andrea Papp, Miron Maxim

This entry was posted in Teatru. Bookmark the permalink.

Leave a Reply