Si tu ai suflet, si eu am suflet, si el are suflet, si toată lumea are suflet

de Vlad Braga

Acum câteva luni am descoperit fotografia, grație unei profesoare căreia îi voi mulțumi toată viața de acum încolo, pentru că mi-a arătat că oamenii au pasiuni ce le plutesc în suflet, doar că au nevoie de un salvamar pentru a le scoate la suprafață. Până să pun mâna pe un aparat foto profi, am cochetat cu Instagramul și Flickr, două aplicații ce dau șansa omuleților de a împărtăși ce le trece prin fața ochilor cu restul lumii (followeri, mai precis).

Am fost atras mereu de sufletul străzii, de gunoaiele aruncate care parca parca formeaza un triunghi daca le priveste dintr-un anumit unghi, de maidanezii care ii latra pe fricosi (așa îmi place să cred), de graffiti-urile stângace, de mesajele lăsate-n băi sau tramvaie cu speranța că vor ajunge la inima cui trebuie la un moment dat, dar mai ales de oamenii străzilor.

Da, oamenii pe care îi privim cu jumătate de ochi și ne e frică să le zâmbim ca să nu se apropie de noi. Crescând într-o familie de oameni respectabili, cu job-uri importante, a fost inevitabil să nu se dezvolte în mine o parte de anarhist nonconformist și boem. Da, mamă și tată, datorită vouă am ajuns să am un suflet care aspiră la lucruri pe care alții doar le visează. Pentru că știu că am, mi-a șoptit mie cineva că totul e posibil. Și chiar așa e. Dovada stă în călătoria de o lună cu autostopul pe care am făcut-o prin Europa vara asta și faptul că scriu rândurile astea într-o cafenea din Egipt, unde am venit să fac voluntariat. Pentru că da, totul e posibil, secretul e să îți dorești și să crezi în tine.

Revenind la oamenii ăia care dorm pe cartoane în fața gurilor de aerisire pentru că e singura sursă de căldură de care pot beneficia. Acum două luni mi-am cumpărat o cameră foto decentă și am început să cutreier străzile Clujului cu ochii în patru. În șaișpe, de fapt. Că nu-mi scapă nimic. Am pozat coji de banană, balcoane dărăpănate, bătrânici care vând flori la colț de stradă, țigani cu mustața stil Dali, pietre, papuci abandonați, omuleți ce dorm pe jos și mănâncă din gunoaie, căi ferate, prezervative aruncate în fața mall-ului, o svastică desenată pe gardul unei gradinițe, prieteni beți și fericiți cântând cântece de suflet adresate părinților sau poliției, cioburi de sticlă, clădiri vechi (slăbiciunea mea), gunoieri, oameni care pun asfalt pe un salariu de nimic ca să avem noi, ăștia privilegiați, pe unde păși, ciori și porumbei, artiști ambulanți (da, da, ăia de-ți ridică moralul când treci pe lângă ei), oglinzi, statui și cam tot ce-mi luminează ochii sau sufletul. După două luni de joacă, m-am decis să fac ceva mare. Măricel, de fapt.

În prima seară în care zăpada s-a hotărât să ne viziteze, eram la cabana cu niște colegi din clubul foto și câțiva profesori. Pe la ora 4 dimineața, au rămas doar campionii. Kudos palinca și untură. La un moment dat, am spus clar și răspicat că eu o să fac un proiect cu și despre boschetari. Doar că nu știu cum funcționează treaba cu realizarea unui proiect. Adi, cel mai tare prof de la FSPAC, mi-a zis că există un Centru Social de Urgență în Cluj, unde boschetarii primesc papa și un loc unde să facă nani. O săptămână mai târziu, am mers acolo, am discutat cu directorul, m-a lamurit cum stă treaba cu birocrația (fuck you, birocratie), iar o săptămână mai târziu am primit acordul să-mi fac proiectul. Entuziasm, dansat pe stradă, highfive cu nescunoscuți, tot tacâmul.

Proiectul îi viza pe beneficiarii centrului și consta în realizarea unei fotografii alb-negru tip portret, alături de o fotografie cu obiectul cel mai de preț al homeless-ului. În capul meu totul părea super super easy. Merg acolo, îi așez în șir indian, îi iau pe rând, fiecare are obiectul la îndemână și cam aia e. Surpriză! Jumătate din beneficiari nu mai aveau NIMIC. NIMIC. Nu m-am lăsat descurajat, că mi-am adus aminte de șoapta aia cu „totul e posibil”.

Am mers la prima persoana pe care mi-au recomandat-o oamenii din conducere (foarte foarte frumoși oamenii, le zâmbesc din suflet) și am mers într-o camera unde puteam discuta între 4 ochi. M-am prezentat, am vorbit puțin despre mine, i-am arătat aparatul meu foto și am întrebat-o dacă e de acord să-i fac o poză. A acceptat cu mare drag, iar când am întrebat-o de obiectul cel mai drag ei, a arătat înspre îngrijitorul social de la centru. Am zâmbit, mi-am dat două palme mentale ca să nu mă apuce melancolia, și i-am explicat că aș vrea ceva material. „Aaaa, am înțeles. Să am unde pune capul pe pernă seara.” Încă două palme. Prin fața ochilor mi-au trecut toate persoanele dragi mie și am înțeles cât de mult înseamnă pentru cineva să se bucure de lucrurile mărunte din viață: o masă, un pat, un zâmbet și un „ce faci?” de la un necunoscut sau un prieten căruia îi poți spune care-i, de fapt, treaba cu tine. Până la urmă, mi-a adus un album foto cu cel puțin 60 de fotografii cu ea și toate casele de copii în care a stat. Zâmbetul constant pe care l-a afișat m-a făcut să înțeleg că nouă, ca oameni, ne place atât de mult drama încât aruncăm câte o picătură din ea pe orice trece prin viața noastră. Entuziasmul cu care îmi povestea despre fiecare poză din album m-a lăsat mut, neputând face altceva decât să dau din cap ca un tâmp.

15325403_1005389306272827_8057038779562751881_o-1
Am un album de fotografii pe care mă uit mereu. Sunt poze cu mine și casele de copii în care am stat. Pe asta (stânga) eu am făcut-o, că și eu sunt fotograf. Aici (dreapta) sunt eu cu o familie la care am stat. Îmi e dor de ei.

Pe lângă cărți de rugăciuni, iconițe, jucării de pluș, telefoane mobile, țigări, abonamente de autobuz, poze cu nepoți, mp3 playere și inele, cei care au acceptat să facă parte din proiect mi-au arătat sufletul lor as raw as possible. Mi-au aratat că viața poate fi dură cu unii care poate nu merită asta, dar nu suntem noi în măsură să alegem cine și ce merită. Am plecat de la centru puțin tulburat, puțin fericit, puțin trist, puțin îngândurat, dar foarte foarte motivat să-i fac pe cei din jurul meu să înțeleagă faptul că toți avem un suflet și toți merităm zâmbete, indiferent dacă ești pompier, psiholog, doctor, profesor sau boschetar. Nu încurajez cerșetoria, nu încurajez lenea crasă, dar știu sigur că putem cu toții să zâmbim mai mult și să fim mai buni cu cei pe lângă care trecem în fiecare dimineață mohorâtă de luni, marți, miercuri sau oricare altă zi.

Găsești restul poveștilor aici.

This entry was posted in Cu și despre cultură. Bookmark the permalink.

Leave a Reply