Trebuie…

“TREBUIE” face prea des parte din noi, din vocabularul şi din modul nostru de gândire. Spunem că “trebuie” să facem ceva, aproape instinctiv, fără să ne mai gândim la sensul cuvântului. Spunem „trebuie” inclusiv când ne referim la lucruri pe care ne place să le facem, fără să fie vorba de vreo trebuinţă. Până la a însemna motivaţie, cuvântul „trebuie” e purtător de obligativitate. Deci, nu înseamnă o plăcere, înseamnă o condiţionare.
„Trebuie” să luăm medicamente ca să ne tratăm, „trebuie” să ne îmbrăcăm bine, ca să nu răcim, „trebuie” să facem compromisuri ca să reuşim, „trebuie” să învăţăm ca să cunoaştem.
Până şi copiii au legat de gât câte un „trebuie”: „trebuie” să mănânci ca să creşti mare, „trebuie” să fii cuminte pentru a primi ceva de la moşul…

Prea mult „trebuie”…

  • „Trebuie” să ne vedem, în loc de: mi-ar face plăcere să ne vedem!
  • „Trebuie” să citesc o carte, în loc de: mi-aş dori să citesc o carte!
  • „Trebuie” să aflu lucruri noi, în loc de: ar fi bine sa aflu lucruri noi!
  • „Trebuie” să ne iubim aproapele, în loc de: ne iubim aproapele, pentru că asta vine din suflet.

Prea mult „trebuie”… toată lumea ştie ce „trebuie” şi totuşi foarte puţini fac ceea ce trebuie să fie făcut. Cât despre „trebuie”, până la urmă nu „trebuie” nimic…. totul este o alegere dependentă de circumstanţe. Ne-am obişnuit să facem totul după un tipar anume. Pentru unii dintre noi, faptul că avem de ales, ne sperie. Pentru alţii dintre noi, faptul că nu avem de ales, e un chin, iar pentru o altă parte din noi, alegerea există şi ne aparţine.
„Trebuie” există numai dacă sau atunci când vrem. Cuvântul „trebuie” există pentru fiecare în vocabular şi e acelaşi pentru toţi, ca formă. Sensul şi încărcătura lui, sunt date de fiecare dintre noi.

Atunci când nu avem intenţia de a obţine prin cuvânt, celălalt este liber să aleagă!

Scris de Cristina Olisevchi

This entry was posted in Cu și despre cultură. Bookmark the permalink.

Leave a Reply