Vrăjitorie și ocultism în modernitate – Posedaţi și obsedaţi

Comuniunea om-natură este ceea ce a determinat ființa umană să încerce din răsputeri să se cunoască pe sine. Având în vedere că omul a încercat dintotdeauna să imite natura până la obsesie, acest comportament s-a dovedit a fi cauza și baza credințelor mitico-magice. Punânu-și întrebări de-a lungul istoriei, omul a găsit propriile explicații privind natura sa. Cu timpul, cunoașterea umană și-a pierdut caracterul de grup, odată cu apariția vraciului, vrăjitorului, șamanului. La început, investigația a fost naivă o perioadă lungă de timp, în care gândirea umană era centrată pe satisfacerea nevoilor materiale imediate.

Ocultismul (din latinescul occultus- ascuns, tainic) a avut rol de supapă socială, atîta vreme cât soluțiile științifice au lipsit. În schimb, acele forme ale vrăjitoriei ce au fost practicate cu scopul răzbunării, ajungându-se chiar la crimă, nu și-au aflat justificarea sub raport etic niciodată, fiind întotdeauna sancționate. ,,Potrivit concluziilor actuale magia este considerată, în ordine istorică, pre-știință” .

Se considera că interpretările magice ar premerge celor religioase , ambele având un caracter strict spiritual. S-au adus nenumărate teorii privind magia. S-a considerat chiar și că aceasta ar reprezenta o eroare umană. Durkheim, de exemplu, respinge aceste considerații, pornind de la opoziția între sacru și profan, ajungând la concluzia că magia nu este o decădere în profan. Max Weber considera că magia ar avea rolul de paznic al iraționalului.

În ceea ce privește rolul mitului în magie, se remarcă unele contribuții ale gânditorilor români, ca de exemplu Blaga, care considera că există șase funcții ale gândirii magice (poetică, religioasă, ontologică, cognitivă, pragmatică și vital-sufletească), Mircea Eliade care dă mitului interpretări emoționale și cosmice și C.I. Gulian care supune atenției denaturările iraționaliste sau metafizice din diferite școli și curente privind complexitatea miturilor. Sigmund Freud asemăna ritualurile magice cu unele simptome nevrotice obsesive.

În ceea ce privește rolul mitului în magie, se remarcă unele contribuții ale gânditorilor români, ca de exemplu Blaga, care considera că există șase funcții ale gândirii magice (poetică, religioasă, ontologică, cognitivă, pragmatică și vital-sufletească), Mircea Eliade care dă mitului interpretări emoționale și cosmice și C.I. Gulian care supune atenției denaturările iraționaliste sau metafizice din diferite școli și curente privind complexitatea miturilor. Sigmund Freud asemăna ritualurile magice cu unele simptome nevrotice obsesive.

S-a spus că statuetele, arta ruperstră ar reprezenta o expresie a sentimentului de frumos care se năștea, deci a esteticului sau a religiei incipiente. Arta își are, prin urmare , originea în necesitatea omului de informare, dar mai ales de instrucție. Ea s-a născut din dorințe de comunicare în procesul dezvoltării muncii și a societății. Dar și aceste povestiri desenate sau gravate nu se făceau de dragul unor simple exprimări artistice, ci aveau un scop practic direct, de transmitere a unor experiențe, întotdeauna sub autoritatea ceremonialurilor magice de inițiere. În acest context, o scenă de pe un fragment de os găsit în peștera Lorthet (Pirineii Superiori), pe care au fost gravați mai mulți reni trecând un râu plin de pești, era semnificativă. De ce și-a propus gravorul primitiv să infățișeze acest moment, subliniind atât de plastic faptul că renii se aflau în apă? Ei bine, el a dorit să învețe pe tinerii ce urmau să intre în rândul maturilor și asistau la ceremonia inițierilor, că renii alungați în apă au putut fi ajunși și vânați cu ușurință. Era redată aici tehnica celui mai facil mijloc, la acea vreme, de a captura animale atât de prețioase, cum erau renii, pentru economia primitivă. De altfel, triburile nordice practică și azi, în mod curent, vechiul procedeu de vânătoare inventat de oamenii cavernei din Pirinei.

Iată cum apar limpede legăturile dintre necesitățile practice umane și magie reprezentată prin artă, simultaneitatea acestor legături cu nivelul de dezvoltare a forțelor și relațiilor de producție.

Lungile secole de ignoranță și teroare religioasă ce au stăpânit Europa, în care timp demonii au marcat teribil mentalitatea tuturor, indiferent de rang și poziție socială, au născut cele mai stranii concepții. Astfel, printre altele, s-a înrădăcinat credința că demonii se manifestă vizibil prin trupurile cuprinse de convulsii, grimase oribile, precum și prin acțiuni delirante, obscene. De fapt, toate aceste concepții erau o continuare, pe un plan creștin, a unor credințe care veneau încă din magia primitivă, amplificate în antichitate de ritualuri și mituri privitoare la puterile forțelor întunericului. În trecut, existau o mulțime de așa numiți ,,specialiști” aflați mai ales în rândul călugărilor, care se ocupau cu clasificarea obsedaților/posedaților, literatura lăsată de aceștia dovedind câtă importanță se acorda odinioară problemei. Poate cel mai amplu studiu vechi asupra demonilor aparține lui Dom Calmet. În patru volume, acesta acreditează o serie de idei ciudate despre posedați și obsedați inspirat din operele antice. Interesant e de descoperit lam Calmet acea obsesie în care diavolul nu putea intra intr-o persoană oarecare, dar o asedia, o hărțuia , o amenința fără incetare. Sunt aici reprezentările cele mai frecvente ale mentalității unor societăți dominate de bigotism, aduse la paroxism prin răspândirea a tot felul de istorii, pre care nimeni nu le trăise, dar pe care toți le credeau.

A doua categorie de de posedați era alcătuită din toți acei șarlatani care căutau să se impună prostimii, aidoma șamanilor, prin crize simulate de epilepsie, isterie, catalepsie și alte jonglerii asemănătoare , despre care pretindeau că sunt opera diavolului, fiind astfel încărcați de pomeni și miluiți cu bani, speculând naivitarea oamenilor. Ei au răspândit superstiții ale căror ecouri răzbat încă și acum. O a treia categorie de posedați cuprindea toate persoanele care se se considerau a fi protejate de cer sau de infern. Posedații și practicile exorciste au reapărut de-a lungul deceniilor. Câteva cazuri au stârnit vâlvă în secolul trecut. În 1847, de exemplu, la Bayswater, în Anglia, un copil de 9 ani a refuzat să mănânce sub pretextul că un diavol a intrat în stomacul său. Un ziar din Anglia a trimis un corespondent la fața locului. Acesta a supus familia unor întrebări abile și și-a dat seama că era dominată de un fanatism religios, copilul fiind perfect sănătos. În 1858 la Haye, Angelica Cottin pretindea că este stăpânită de diavol, examinată de medici, s-a dovedit a fi bolnavă de nervi. Mania posedaților nu a ocolit nici România. Iată, deci, în 1896, la Focșani, un caz relatat pe prima pagină a ziarelor.Moșierul Gh. Paraschivescu a reclamat poliției că în casa lui se petreceau lucruri ciudate. Mesele și scaunele se răsturnau peste noapte, bolovani apăreau prin camere.
Comisarul șef al orasului, procurorul, reporteri de la București au sosit la fața locului. Însuși B.P. Hasdeu s-a arătat interesat de acest uimitor caz, declarat opera diavolească. În realitate, așa cu,m s-a descoperit ulterior, totul era manopera unei slujnice bigote, care noaptea, avînd vedenii, se războia cu diavolii plăsmuiți în mintea ei bolnavă.

Și astăzi se mai petrec asemenea cazuri, uneori tragice, datorate practicilor exorciste. La Marsilia, de exemplu, o fetiță de 8 ani a fost ucisă în bătaie, în 1972, de către proprii ei părinți pentru ca diavolul să-i iasă din corp.

Asemenea aberații, aduse din întunericul trecutului omenirii, au persistat de-a lungul secolelor, în pofida condamnării lor. Ele constituie un rezultat al constrângerii psihologice, ce poate acționa oricând și oriunde, mai ales asupra unor persoane labile, cu educație mistică, bigotă.

This entry was posted in Cu și despre cultură. Bookmark the permalink.

Leave a Reply