Incompleti

Nu credea că nouăsprezece ani este o vârstă potrivită la care să îți pierzi fratele. Nu se gândise niciodată, de fapt, care ar fi cea mai potrivită vârstă la care să îți pierzi fratele, dar cu siguranță nouăsprezece nu era în top zece. La naiba, nici măcar nu era pe listă! Se vedea probabil undeva în viitor, cu fața ceva mai șifonată și mai ternă, cu mâinile afundate în pământ, plângând la un mormânt singură, deoarece nu credea că Saul se va căsători vreodată, darămite să mai aibă și progenituri. Nici la capitolul „prieteni” nu excela, deci teoria cum că ea va fi singura care îi va supraviețui părea cea mai apropiată de adevăr, oricât de crudă față de el ar fi fost. Iar ideea că Saul urma să plece primul dintre cei vii se datora pur și simplu faptului că era mai mare decât ea cu aproape șase ani, dar se știe viața nu e aproape niciodată atât de corectă încât să îți ofere mai mult timp doar pentru că te-ai născut mai târziu. Și dacă era să fie sinceră cu ea, Eytora ar fi preferat să moară prima, doar pentru a nu fi nevoită să treacă prin chinul prin care trecea acum. În zilele cele mai negre, își dorea să moară chiar și înaintea părinților ei, oricât de absurdă îi părea ideea după ce o rumega mai bine. Făcuse o dată greșeala să îi mărturisească mamei sale aceste frământări, iar fața ei îngrozită și rugăciunile arzătoare pe care le ridicase apoi pentru a alunga demonii care pesemne îi stăpâneau fiica au convins-o pe Eytora să își filtreze mai bine gândurile față de preaiubita sa mamă data viitoare. 

Dar absurditatea și întunecimea tuturor acelor gânduri din trecut păleau acum în fața usturătoarei dureri de a-și pierde unicul frate, cel pe care l-a considerat toată viața ei cel mai bun prieten, sigură fiind însă că sentimentul nu era reciproc. Dar nu conta, pentru că dragostea pe care ea o simțea pentru el era îndestulătoare pentru amândoi, și dorul pe care îl simțea de fiecare dată când îl vedea plecând de acasă era de mii de ori umbrit de bucuria inundătoare a revederii. Și dacă ar fi știut în acea zi de sâmbătă că nu o să se mai îmbete cu acea bucurie vreodată… nu știe ce ar fi făcut. E greu să te gândești ce ai fi făcut într-o situație ipotetică când valurile de durere îți ating fiecare nerv din corp. E greu să te gândești în același fel la un sentiment pe care l-ai adorat când știi că fratele tău, singura persoană care îți provoca acel sentiment, nu mai există. Când era o copilă și își vedea mama plângând, plângea și ea. Simpla ideea de a ști că mama ei suferă, indiferent de motiv, era de nesuportat. Dar când a murit Saul, plânsul ei o irita, pentru că plânsul face totul să fie real. În lumea ei, plânsul înseamnă acceptare. Și acceptarea morții veneratului ei frate e ultimul lucru pe care avea de gând să îl facă. 

De aceea a fost atât de înverșunată să dea de cel în care trăiește o parte din Saul. Ea, care fusese atât de pornită împotriva sugestiei de a dona organele fratelui său, de a-l condamna să își petreacă veșnicia incomplet, tocmai ea era acum atât de fericită că această idee nu a fost dată uitării în fața protestelor ei. Pentru că ea a dat de urma celui căruia Saul i-a dat o nouă șansă și tot ea este cea care stă acum lipită de pieptul acestuia, retrăind în tăcere, cu ochii închiși, toată durerea pierderii suferite. Aude bătăi de inimă și știe că bătăile se aud în pieptul greșit. Dar este fericită că încă se aud și își mișcă ușor capul, încât să le audă mai bine. Speră ca Dominic să nu afle vreodată lucrul care îi leagă, mai presus de recent înfiripata iubire dintre ei, și speră că dacă o să afle, ea o să fie suficient de puternică încât să nu îi mărturisească tot adevărul. Pentru că, oricât de sucite și îngrozitoare ar părea motivele ei de a fi cu el, îl iubește. În felul ei ciudat și la limita bolnavului, dar îl iubește, iar ideea de a-l pierde și pe el e sfâșietoare. Îl iubește pentru felul în care îi zâmbește senin atunci când spune ceva atroce de prostesc, și pentru că nu îl deranjează niciodată momentele ei de tăcere. Îl iubește pentru că, deși e sigură că îi observă defectele fizice, precum mătreața din păr sau spatele nu tocmai drept, nu îi alimentează nesiguranța de sine menționându-le întruna. Saul ar fi putut primi niște lecții de la Dominic în acest sens, pentru că avea un talent special de a pomeni tot ceea ce era greșit la ea în cele mai nepotrivite momente. Și îl iubește pentru că știe că Saul l-ar fi plăcut. Dacă Saul ar ști că inima sa a ajuns la cineva ca Dominic, probabil ar fi fost mulțumit. Pentru că Dominic o folosește atât de bine, iubindu-i sora. Și acum, ghemuită la pieptul lui, într-un tren care îi duce acasă la părinții lui, ea știe de ce îl iubește cel mai mult pe Dominic. Nu o știa înainte, dar după ce a petrecut aproape două luni alături de el, după ce l-a privit cu scepticism la început și după ce a învățat să se deschidă în fața lui, știe. 

Da, îl iubește pentru inima lui, dar, mai presus de toate, îl iubește pentru felul în care îi dă o nouă șansă inimii lui Saul de a o iubi mai mult decât a iubit-o înainte. Saul a fost un frate bun, dar își dă seama acum că nu a fost perfect, oricât de mult a încercat să se convingă de acest lucru de la moartea lui încoace. Mereu o să simtă că o parte din ea lipsește, dar, cu mâna lui Dominic în jurul ei, Eytora este convinsă că el o va iubi exact așa: incompletă

Bejan Cristina-Gabriela 

Publicitate, An 2

This entry was posted in Forma, Povești cu inspirație. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.