Nu trăim decât atunci când nu avem măsură

Ana și Robert s-au cunoscut în tren, în drum spre mare. Fiecare venise cu propria gălăgie. Cu propria tinerețe și muzică în căști.

Atrași de lucruri diferite, părtași la găști din colțuri diferite ale țării s-au minunat mult mai târziu de faptul că și-au ațintit ochii unul asupra celuilalt.

În viață e mare lucru să ne găsim. Unii se caută neîntrerupt. Alții se pierd, nepregătiți fiind de tot tumultul pe care îl aduce un om-oglindă. Și cei mai mulți trec pe lângă dragoste și nu ar recunoaște-o nici dacă ar avea luminițe în frunte.

Ana și Robert erau idealiști, însă nu credeau în dragoste la prima vedere. Nu credeau în revoluții provocate de întâlnirea unui om banal. Nu credeau în conexiuni, în răsărituri și apusuri împreună, în Patrick Swayz care rulează pe fundal cântând She’s like the Wind mai frumos ca niciodată. Le-au trăit, totuși, pe toate împreună.

S-au găsit din inerție neavând habar de cât de privilegiați au fost.

Adevărul e că n-au știut ce să facă unul cu celălalt de la început. N-ar fi pariat unul pe altul, dar poate fix așa se nasc poveștile memorabile. Nu crezi în ele, până când într-o noapte, într-un tren care se îndreaptă spre mare întâlnești 2 brațe care promit că nu îți vor mai da drumul.

Erau empatici amândoi. Deștepți. Citiți. Nebuni. Ea văzuse multe filme iar el avea un cântec pentru orice. S-au plăcut din primul moment și au decis să plece împreună. Au plecat cu gașca lui în Mangalia și parcă niciodata viața n-a fost mai frumoasă.

S-au dat jos din tren ținându-se de mână. Râzând. Propunându-și să meargă acolo și acolo și dincolo. Nu mai conta absolut nimic. Nici faptul că el se întorcea în străinătate imediat după vacanță, nici faptul că ea era temătoare și n-ar fi îndrăznit să se deschidă vreodată.

Și-au trăit săptămâna, așa cum nu-și trăiesc alții viețile. Eu cred că trăim intens doar atunci când știm că suntem condiționați. Că s-ar putea să nu-i mai prindem ochii în palme. Că s-ar putea să nu ne mai pulseze atâta viață în vene precum în clipa asta. În clipa asta nenorocită în care stele-s pe cer, nisipul fierbe și înțelegem, în final, că dragostea există.

Nici nu mai contează cine rămâne cu cine, cine pleacă, stă, sau promite.. Important e să ne întâmplăm. Să ne zăpăcim, să ne umplem anii de cuvinte, de dureri, de îndrăgosteli, de apusuri.

Marea i-a primit ca o mamă și le-a făcut castel din valuri. Acolo unde totul pare imposibil, vine marea și îți dă răgaz.

Acolo parcă totul e mai simplu. Strângerile de mână durează eternități, iar ochii se preschimbă-n răsărituri. În visare.

Ne-am da ani din viață ca să ne îndrăgostim, dar cred că tot ceea ce trebuie să facem e să profităm de șanse. Să profităm de oamenii de lângă noi iar când îi găsim, în sfârșit, să știm să nu le mai dăm drumul.

Din tinerii îndrăgostiți în drum spre mare, Ana și Robert au ajuns cuplul invidiat de prieteni. Dar pentru asta s-au dat peste cap, au luat avioane, trenuri și totul pentru a trăi dragostea născută într-un tren, în drum spre mare.

-Cordoș Andreea

This entry was posted in Forma, Povești cu inspirație and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.