Timpul zboară

Mira și Mișu nu erau călători prin timp, nici prin spațiu.  

   Pur și simplu, erau doi tineri care se iubeau cu toată ființa lor. De când s-au cunoscut, acum patru ani, singurul moment în care aceștia doi nu erau conectați 100% unul de celălalt era momentul în care se puneau să se culce, dar poate și atunci vibrațiile celor doi se împletau pe timpul nopții, creându-le acestora vise din ce în ce mai frumoase, lumina lunii fiind singurul martor al iubirii lor spirituale.  

   Datorită simplității lor detaliate sau din cauza profunzimii simplității lor, Mira și Mișu, ținându-se de mână, au urcat în primul tren din gară ajuns la peronul trei. Nu știau unde vor ajunge. Nu știau de ce fac asta. Poate experiența din spatele călătoriei va fi, la finalul zilei, răspunsul din spatele acestor întrebări.  

   Trenul se pune în mișcare în bătăile razelor de soare ce urmăreau milimetric umbra vagonului în care aceștia doi se aflau. Plecare: peronul trei din Brașov. Destinație: necunoscutul.  

   Privind spre geam, cu o fericire ciudat de copilărească, cei doi se bucurau de fiecare priveliște pe care natura le-o oferea la schimb cu fiecare minut pe care Mira și Mișu îl petreceau în vagon. Erau conștienți că iubirea lor nu va fi eternă. Erau conștienți că fiecare priveliște, fiecare zgomot făcut de vechiul tren, fiecare stație este îmbrățișată de Cronos, fiind o cursă contratimp pierdută de la naștere, cu inocența firească că va fi, într-un final, câștigată de omenire, implicit de tinerii călători. În ciuda faptului că timpul deja trecuse de 2 ore de când cei doi au pășit cu încredere în vagon, Mira și Mișu întineriseră deja cu 4 ani. Se simțeau de parcă doar ce s-au cunoscut. Se simțeau de parcă au câștigat detașat întrecerea cu Cronos. Trofeul Mirei era Mișu, iar trofeul lui Mișu era Mira. 

   Trecuseră patru ore. Patru ore simțite doar de ceasurile din fiecare gară unde trenul oprea să își tragă sufletul. Soarelea cădea stors de puteri peste cătunele din îndepărtare, luna făcându-și intrarea. Acum era mare, rotundă, albă, de parcă voia să își etaleze formele gigantice pentru prima dată în fața călătorilor. Vagonul nu putea să se ascundă de lumina lunii. Mira și Mișu se ghemuiau într-un colț al compartimentului, extenuați de fiecare moment absorbit la maximum de către aceștia. Cu cât trenul înainta, cei doi întinereau. Retrăiau fiecare moment din ultimii patru ani. Au adormit, în timp ce luna se așează ca la teatru, pe primul loc din rând, pentru a fi martoră, din nou, a scenei de iubirea astrală dintre cei doi adormiți în ultimul vagon al trenului plecat de opt ore din Brașov. 

   Mira și Mișu erau călători prin timp, prin spațiu. 

-Cătălin Tudor Mihalcea

This entry was posted in Forma, Povești cu inspirație and tagged , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.