Trenul de Lugoj

Trenul Alba-Lugoj pleacă de pe peronul cinci în șapte minute!” răsuna în capul Doinei care, disperată, îl tot trăgea pe Fane de mânecă.

– Hai, lasă țigara, n-auzi că plecăm? Uite și tu câte peroane sunt! I-am zis și la mami să fie în gară când ajungem!

– Taci, că știu exact care-i al nostru. Să gat și eu asta, fug până la baie și plecăm.

– Mai mergi și la baie? Fane… rămânem aici! Ăsta nu stă după tine. Fugi odată! strigă Doina ca o zgripțuroaică la Fane, smulgându-i țigara și zdrobind-o cu pantoful ei cu toc, plin de mocirlă.

Fane, sub privirile tuturor, se făcu mic precum o boabă de orez și fugi către toalete. 

Doina, acum cu fața către peroane, încearcă să-l găsească pe al lor.

– Nu vă supărați, ce tren e ăsta? îl întreabă ea, disperată, pe primul om zărit, un stimabil domn, strâmb de spate, mic şi zgribulit, ajuns, probabil, la o vârstă matusalemică.

– Ă? spuse el, lărgind ochii, de parcă ar fi vrut să se folosească de ei să audă mai bine.

– Trenu’, trenu’, zic. Ce tren e?

– Ăl de Lugoj. Pleacă amu’.

– Am înţeles, mulțumesc.

Doina începea să tremure toată. Nervii şi gândurile legate de ce-i va face lui Fane îi inundau creierul.

“Trenul Alba-Lugoj părăseşte peronul cinci într-un minut!”

Doina bătu din picior şi se întoarse către bătrân, dar acesta se făcu nevăzut. Cel mai probabil se urcase în trenul “ăl de Lugoj”. În tot acest timp, o altă mulţime de oameni se înghesuia să se urce în alt tren, câteva peroane mai încolo.

“Ştefaneee, să fii sănătos! Eu mă urc. Să-ţi fie învăţatură de minte! Nu o las eu pe mami în frig la Lugoj pentru tine! Vii tu… pe jos dacă vrei!” se gândi Doina, privind ba la toalete, ba la oamenii care se înghesuiau. Hotărâtă într-un final, îşi scutură pantofii şi se sui în tren. Nici n-apucase să-şi găsească un loc, că trenul şi porni. Nervoasă până peste culme, dar cumva şi amuzată de faptul că “i-a arătat ea” lui Fane, îşi lăsă capul într-o parte, privind pe geam. De la toalete se vedea Fane venind, deloc grăbit, dar către celălalt tren, unde oamenii încă se îmbulzeau!

Şocată, Doina sări ca de pe plită.

– Cum opresc trenu’ ?!

– Ă? îi răspunse domnul de adineauri… să-i spunem Noe, din motive evidente.

– Aţi spus că-i de Lugoj! Incredibil! Aşa-mi trebuie dacă mă iau după toţi boşorogii! 

– Hă?! Zâi mai tare! îi răspunse bătrânelul.

– Păi de Lugoj e domnişoară, stai jos. Ce ai, ai băut ceva?! interveni o doamnă, autoritar, de pe locul de lângă. De la Lugoj vine, merge la Târgu Mureş. A avut oprire în Alba. 

Mereu ia numa’ dubioşi din Alba, nici de data asta nu-i excepţie.

– Incredibil… incredibil! îşi spuse Doina, aşezându-se la loc, umilită, toată plânsă şi roşie de ruşine. Era prima dată când mergea cu trenul.

– Mai zi-mi odată ce ai făcut! o întreabă şi acum, după zece ani, Fane pe Doina, în glumă, de fiecare dată când e rostul de mers cu trenul.

– …m-au dat jos la prima staţie, ce să fac. Mai taci! – Da’ tu n-ai văzut că merge invers?! îi răspunde mereu Fane, prăpădindu-se de râs.

Chiar şi în zi de azi, Fane încă o ţine pe Doina aproape de el atunci când cei doi circulă cu trenul. Împreună la bine şi mai ales la greu, cei doi au făcut sute de drumuri cu trenul şi, totuşi, Fane încă nu are încrederea necesară încât să o lase pe iubita lui măcar să doarmă desprinsă de el. Totodată, acest gest îi ţine împreună şi le transmite celorlalţi că încă se iubesc după atâta timp. Secretul lor nu-l ştie nimeni, tot ce pot vedea ceilalţi este un gest tandru şi sincer, o strânsă legătură între două suflete.

– Totuşi, dacă ai să pici din vagon, ce te faci fără mine? o întreabă adesea Fane pe Doina, printre genele aproape lipite.

– Opreşti tu trenul şi mă ridici! îi şopteşte mereu fata, zâmbind şi închizându-i ochii cu o sărutare.

Răzvan Grecu

Publicitate, An 2

This entry was posted in Forma, Povești cu inspirație and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.